Cum pãtrunde spiritul în lume? Pe ce canale o idee apãrutã în intimitatea mintii cuiva ajunge sã cuprindã lumea - sã o înalte sau sã o distrugã? De aici miracolul cãrtilor: cum pot ele, cu inaparenta lor, sã ne mute din locul în care sîntem? Senzatia cã, o datã intrate în lume, cãrtile lucreazã în clandestinitate. Lor li se potriveste felul în care Hamlet vorbeste despre fantoma tatãlui sãu: old mole, "cîrtitã bãtrînã". Ea scoate la luminã într-un tîrziu rezultatul faptei sale desfãsurate într-o regiune a lumii pe care noi nu o cunoastem. De aceea autorii sînt agentii cei mai secreti ai lumii: nu e limpede nici cum actioneazã ei, nici asupra cui, nici ce rezultate dau; si nici mãcar nu e limpede cã ceea ce se întîmplã în lume e rezultatul nemijlocit al faptei lor. Sigur este doar cã, ascunsi de ochii lumii sau uitati, ei lucreazã pe termen lung. Privite, cãrtile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodatã spre tine. Ca într-o medievalã iubire, tu trebuie, întotdeauna, sã le cauti si sã te duci cãtre ele. Fiinta lor este asteptare purã. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, sã înceapã sã fie? Tãcerea cãrtilor si rugãmintea lor nerostitã. Ele nu-si pot cere "dreptul de a fi deschise". Cãrtile nu fac grevã, pentru a fi citite. Tot ce pot face este sã cearã îndurare din partea cititorului care nu este încã. Cînd privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Rãzboi si pace. Doamnele aliniate, asteptînd, de-a lungul peretelui. Spaima Natasei cã nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenitã a chipului ei, "gata deopotrivã si de deznãdejde si de extaz". Iar apoi, printul Andrei care se apropie si îi propune un "rond de vals". "De cînd te asteptam", pare cã spune Natasa, iar zîmbetul i se iveste pe fatã "în locul lacrimilor ce stãtuserã sã o podideascã". Si, "speriatã si fericitã", îsi sprijinã mîna pe umãrul printului Andrei. Splendid în scena aceasta este cã printul Andrei o descoperã pe Natasa din întîmplare, pentru cã discutia la care participã îl plictiseste si pentru cã, în fond, Bezuhov e cel care-l roagã sã o invite pe Natasa. Ochii printului trecuserã înainte peste ea, fãrã ca el sã o vadã. Ar fi putut tot atît de bine, hotãrîndu-se sã danseze, sã o invite pe verisoara Natasei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasã femeie a Petersburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri deschide balul. Printul o alege deci din întîmplare pe Natasa care asteaptã tremurînd. Dar alegînd-o si dansînd cu ea, Bolkonski descoperã cã, din toate femeile care luau parte la cel mai strãlucitor bal al anului, Natasa, o fetiscanã încã, cu "bratele ei slabe si urîte", era cea mai frumoasã. Ascunsã pînã atunci în multimea indistinctã a doamnelor din sala de bal, frumusetea ei devine dintr-o datã, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilã. Printul, care era, spune Tolstoi, "unul din cei mai buni dansatori ai timpului sãu", o ridicã, prin alegerea lui, pe soclul propriei ei splendori. Abia aleasã si abia dansînd, Natasa devine aparentã în frumusetea ei. Cãrtile aliniate, asteptînd, de-a lungul peretelui. Privirea distratã care trece peste ele, fãrã sã se hotãrascã asupra uneia anume. Apoi mîna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte. îi e totuna unei cãrti în ce împrejurãri va fi deschisã: într-o bibliotecã, într-o chilie, pe masa de studiu de acasã, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important este ca ea sã fie cititã - si, astfel, sã fie mîntuitã de aparenta de simplu obiect rãtãcit printre alte obiecte. Pentru cã oricît de arãtoasã ar fi, cartea nu existã încã în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit si, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume. Splendoarea cãrtii este cã ea nu se impune de la sine. Alãturi de foame, de frig si de eros, nu existã nevoia irepresibilã de a citi. Cartea nu este "cea de toate zilele" - ca pîinea, ca apa, ca hainele. Nu citesti asa cum resimti nevoia de a mînca atunci cînd îti este foame. întîlnirea cu cartea nu are loc în virtutea unui instinct. în fapt, "se poate" si fãrã ea. înseamnã atunci cã "nevoia de carte" e rezultatul unei domesticiri, al unui élévage, al unei "crescãtorii de oameni". Cei care ajung sã aibã nevoie de carte sînt crescuti si antrenati de un "crescãtor" si ei se nasc înãuntrul omenirii asa cum se naste o rasã nouã de cîini sau de cai. Gîndul lui Platon despre neajutorarea cãrtii: o datã aruncatã în lume, ea se desparte de autorul ei si intrã în tãcerea tautologicã a textului; ea nu poate nici sã pledeze în apãrarea adevãratului sens si nici sã se ascundã atunci cînd este cazul. Logosul scris intrã în lume fãrã asistenta tatãlui sãu. Nimeni nu mai este lîngã el pentru a-l putea apãra. Iar autorul, care pare sã vorbeascã prin text, o datã ce s-a despãrtit de el, intrã la rîndul lui în tãcere. Expusã si pãrãsitã, cartea "se miscã în toate directiile" si este obligatã sã suporte tot ceea ce se poate imagina în intervalul dintre un act de iubire si un viol, dintre sensul rãstãlmãcit si suprema inteligentã. "A crede pe cuvînt." - Dacã am putut creste în timp este pentru cã ne-am crezut, unii pe altii, pe cuvînt. Orice carte este un principiu de economie. Ea depoziteazã experienta fãcutã de altul si astfel mã scuteste de reiterarea ei. Cuvintele si-ar pierde rostul dacã fiecare ar trebui sã facã pe cont propriu ceea ce altii au fãcut deja înaintea lui. Dacã am trãi experimentînd la tot pasul în chip originar, atunci vietile noastre ar trebui sã aibã vîrsta omenirii. Si invers, omenirea nu ar fi depãsit niciodatã experienta pe care o face un om într-o viatã, dacã noi nu "am fi crezut pe cuvînt". Pentru a înainta în istorie, oamenii au trebuit sã se creadã pe cuvînt, adicã sã scrie cãrti si sã le citeascã. Prezumtia de bunã-credintã de care beneficiazã fiecare autor. Tocmai pentru cã omenirea a avansat "crezînd pe cuvînt", a minti cu ajutorul cuvîntului scris este un atentat la adresa umanitãtii. Definitii ale cãrtii. De ce citim? Justificarea igienicã (Noica) - Pentru cã nu numai trupul, ci si spiritul poate fi "nespãlat", cititul este un mijloc de a-ti face toaleta în ordinea spiritului. Cartea ca element central în igiena mentalã. Spiritul are si el nevoie de o dietã; el "aratã" dupã cum îl hrãnesti. Cum poti sã te îndobitocesti necitind. Citim pentru cã sîntem fiinte de interval - Tutea: "în afarã de cãrti nu trãiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru cã nu au ratiune, ceilalti pentru cã o au într-o prea mare mãsurã ca sã mai aibã nevoie de mijloace auxiliare de constiintã." Cînd ne reprezentãm spiritul pur cu ajutorul undei si al luminii, noi continuãm sã facem apel la "corporalitate", fiind de fapt incapabili sã întelegem instantaneitatea comunicãrii într-un sistem în care corpul nu existã. Privit de la acest nivel, cuvîntul - scris si vorbit - este o reparatie ingenioasã a stãrii de dizgratie (dar bolovãnos si cãznit, dacã e comparat cu locul de unde am cãzut), iar cãrtile, în raport cu comunicarea divinã, nu sînt decît cîrje improvizate în mersul cãtre un absolut iesit din raza nemijlocirii. Principiul dez-depãrtãrii - "Cartea e un mijloc de a sta de vorbã cu departele tãu" (Noica). - "Cãrtile sînt scrisori mai groase scrise prietenilor" (Jean Paul). în ambele cazuri este vorba de telecomunicatie, de anularea depãrtãrii. Datoritã cãrtii pot sta de vorbã cu cel care nu e lîngã mine. Pot fi contemporan cu un gînditor latin care a trãit cu douã milenii în urmã sau pot sta de vorbã cu cineva care nu s-a nãscut încã. Pot deveni, ca cititor sau autor, contemporan cu omenirea toatã. Sau, datoritã cãrtii, pot sã mã "întîlnesc" cu cineva care locuieste pe cealaltã fatã a planetei. în toate aceste cazuri autorul scrierii si primitorul ei nu se cunosc si, cel mai adesea, ei se întîlnesc venind din lumi si din epoci diferite. Ideea lui Sloterdijk cã umanismul a apãrut ca o telecomunicatie nãscãtoare de prietenie în mediul scrierii. Cultura umanistã este în mod esential epidemie eroticã avînd ca virus cartea. Orice paginã scrisã este o seductie la distantã, o eroticã a depãrtãrii. Toatã cultura Apusului, spune Sloterdijk, este bazatã pe o "postã catenarã". Inaugurali fiind, grecii n-au imaginat niciodatã lucrul la care aveau sã dea nastere. Ei n-au stiut cã sînt la începutul unui lant de "scrisori mai groase" care vor traversa si circumscrie un spatiu spiritual numit Europa. Ei nu stiau cã inventã un continent scriind scrisori prietenilor din Italia si, prin ei, întregii modernitãti. Umanismul se bazeazã pe: Ideea cã spiritul poate fi cultivat (instructie, pedagogie, paidee, educatie etc.). Ideea cã spiritul poate fi depozitat. Metoda de depozitare a spiritului este cartea. "Depozitul de spirit" se numeste bibliotecã. Ideea cã edificiul uman depinde de calitatea cãrãmizii din care e construit. Lumea poate fi deci schimbatã prin modelarea spiritului, prin "iluminarea" lui, asadar prin cãrti. Cãrtile si ideile depozitate în ele devin mijloacele de realizare a sintezei culturale si politice a unei comunitãti si, la limitã, a întregii omeniri. Natiunile moderne asa s-au nãscut: prin "scrisori groase" scrise de o mînã de oameni concetãtenilor lor si prin altii multi, numiti "profesori", care "descifrau semnele iubirii umane peste veacuri" (Sloterdijk). Proiectul umanist este un proiect "culturalist" avînd în centrul sãu cartea. Dezavantajul cãrtii, faptul cã trebuie deschisã (ceea ce, în pofida aparentelor, implicã dupã cum am vãzut un efort considerabil), o face vulnerabilã ca metodã de acoperire a distantelor dintre membrii unei comunitãti. Astãzi distantele dintre oameni nu se mai acoperã prin "scrisori groase", ci prin media, în esentã prin aparate care pot fi "deschise" printr-o simplã apãsare de buton. Sinteza socialã nu mai e astãzi o chestiune de carte, ci de "navigare" pe ecrane, fãrã riscuri si fãrã efort. Proiectul umanist pe care s-a întemeiat istoria Occidentului a luat astãzi sfîrsit. Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, "zappajul", balansul pe internet, pe scurt, dansul cu un ecran. în "lupta" dintre carte si ecran, a decis fiinta lenesã a omului. Sã vorbesti despre carte ca despre o fiintã vie. Altminteri cum ai putea-o iubi? În fond, gînditi-vã ce se întîmplã cu cãrtile: le dorim, le avem, ne bucurãm de ele, ne plictisesc, le pãrãsim, le regãsim, ne pierdem în ele, le îngropãm numele în adîncul nostru si, dacã e nevoie, îl uitãm. Nu asa aratã toate iubirile noastre? Îmi dau seama, recitind aceste note, cã am vorbit despre o vreme cînd cãrtile cresteau oamenii. Epoca aceasta a trecut.
Materialul este preluat de pe http://old.romlit.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu