Dragi membri şi viitori membri ai cercurilor/cluburilor/atelierelor de lectură şi de scriere, elevi de la primară, gimnaziu şi liceu,
Începând cu acest număr vă propunem să participaţi la un concurs de scriere creativă. Adina Popescu, pe care mulţi dintre voi o cunoaşteţi de la „Dilematix”, a scris pentru voi o poveste, Planeta pitică pe care am publicat-o în revistă. Vă propunem să o citiţi, să o discutaţi în cercuri, încercând să desprindeţi mesajul, şi să scrieţi o continuare. Poate să fie o povestire SF, ecologistă, simbolică sau oricum doriţi voi, important este să fiţi convinşi că o dată ce aţi scris-o, ea vă aparţine şi voi aveţi puterea să-i daţi înţelesurile.
Nu uitaţi, orice scriitor serios, înainte de a aborda un anume subiect, se documentează, adică citeşte despre tema respectivă, folosind surse diferite. Noi îţi sugerăm doar una: cartea George şi cheia secretă a universului, scrisă de Lucy şi Stephen Hawking, unul dintre cei mai cunoscuţi fizicieni din întreaga lume şi fiica lui.
Condiţii de participare
a. Poate participa orice elev din clasele III-XII.
b. Textele, în format electronic, atent redactate, cu caractere româneşti, le vom trimite pe adresa redacţiei Revistei cercurilor de lectură, împreună cu o fotografie şi datele voastre (nume, prenume, adresă, vârstă, şcoală şi clasă)
c. Dimensiunile nu vor depăşi două pagini/6000 de caractere (Times New Roman/ mărime/12, spatiu/1).
d. Facultativ, poveştile/povestirile pot fi însoţite de propriile ilustraţii.
d. Termenul pentru trimitere a lucrărilor: 30 octombrie 2009
Premii
Se vor acorda premii şi menţiuni în cărţi, iar numele câştigătorilor vor fi făcute publice în următorul număr al „Revistei cercurilor de lectură”. Cele mai bune texte se vor publica în suplimentul online al revistei. Şi, cine ştie?, poate vor fi citite de editori interesaţi care le vor oferi autorilor şansa de a le publica într-un volum. Aşa încep toate călătoriile, cu paşi mici...
Linkul pentru cartea George şi cheia secretă a universului, de unde puteţi citi câteva pagini: http://www.humanitas.ro/files/media/george-si-cheia2.pdf
În continuare, aici aveţi povestea:
LECTURĂ PLĂCUTĂ!
Planeta pitică
de Adina Popescu
A fost odată o planetă pitică care s-a rătăcit din întâmplare în sistemul nostru solar. Cum adică s-a rătăcit? – mă veţi întreba. În general, planetele nu sunt nişte personaje cu capul în nori şi nu fac altceva decât să se învârtă cu conştiinciozitate în jurul unei stele, ca muştele în jurul unui bec. Ei bine, această planetă pitică pe care puteai să o străbaţi cu piciorul în cel mult o oră se rătăcise fiindcă nu avea un nume şi nici o orbită a sa. Nu ştia cum o cheamă pentru că nu o botezase nici un astronom. Cât despre orbită, acea traiectorie în jurul Soarelui pe care o urmează orice planeta care se respectă, pitica nu-şi amintea să se fi învârtit vreodată pe vreuna. O planetă în vârstă, cu experienţă ar fi spus despre ea că este o aiurită şi ca habar n-are de calea pe care ar trebui să o urmeze în viaţă.
Odată ajunsă în sistemul nostru solar, planeta pitică a fost foarte încântată de ce a văzut.
– Îmi place aici. Nu sunt decât nouă planete, nu e înghesuială. Iar steaua lor pare una prietenoasă... cred că n-ar avea nimic împotrivă să mă învârt in jurul ei! Mi-aş dori să fac parte din acest sistem solar, gândi planeta pitică cu voce tare, dar n-o auzi decât o cometă care trecu pe lângă ea, fără să-i acorde vreo atenţie. De regulă, cometele sunt foarte grăbite.
Apoi, pitica îşi dădu seama că n-ar fi frumos să se stabilească în acel loc, fără să le ceară voie mai înainte celor nouă planete din sistemul solar. Poate chiar şi Soarelui, doar că de el era greu să te apropii fără să te transformi în scrum.
Aşa că se hotărî să stea de vorbă cu Jupiter, cea mai mare planetă dintre toate care părea un soi de şefă. Îşi luă inima în dinţi şi o abordă cu timiditate.
– Vă salut cu respect, îndrăzni pitica. Eu sunt o planetă pitică care s-a rătăcit în spaţiul cosmic... aţi fi de acord să mă primiţi şi pe mine în marea voastră familie? Promit să nu vă deranjez prea tare, îmi voi găsi o orbită care să nu se intersecteze cu ale voastre.
– Ce-ai spus că eşti? o întrebă plină de uimire Jupiter, după care izbucni în râs. O planetă?!
– Da. O planetă pitică, preciză încă o dată nou venita, cu un glas pierit. O planetuţă, daca vreţi...
– Tu, o planetă?! vorbi din nou Jupiter printre hohote de râs. Eu care credeam că eşti un meteorit! Adică o bucată desprinsă dintr-o planetă. Şi chiar mă aşteptam să te faci praf pe suprafaţa mea...
– Dacă vă spun că sunt o planeta, insistă pitica.
– Eşti un meteorit mincinos care se crede planetă! deveni brusc serioasă Jupiter. Tu, să te învârţi în jurul Soarelui nostru? Haide, ia-ţi mai repede tălpăşiţa până nu mă enervez prea tare!
Planeta plecă cu coada între picioare, cum se zice. Încă încrezătoare în steaua ei, se gândi sa-şi încerce norocul la Saturn.
– Bine v-am găsit, măreaţă planeta cu inele! Cât de frumoasă sunteţi! îşi schimbă planeta pitică strategia.
– Cine eşti tu care mă linguşeşti? tună Saturn.
– Sunt o biată planetă pitică care s-a rătăcit în sistemul vostru solar şi ar vrea să vi se alăture... dacă îmi veţi permite, desigur!
Saturn o privi lung pe pitică.
– Ştii ceva? ii spuse într-un târziu Saturn. Şi aşa suntem prea multe. Dacă ar fi după mine ar trebui sa rămânem doar două, eu şi cu Jupiter, cele mai puternice planete. De la Mercur n-am veşti niciodată pentru că e prea departe, Pământul mă enervează că e locuit de nişte oameni ce trimit tot felul de aparate care bâzâie in jurul meu şi-mi fac poze, Venus e prea înfumurată, Marte suferă că e pustie, Neptun este prea tăcută, Uranus prea vorbăreaţă, iar Pluto şi-a cam luat-o în cap în ultimul timp, deşi nu-i cu mult mai mare decât tine. Ce ne mai trebuie încă o planetă în plus? Eu zic să te duci de unde ai venit!
Pitica îşi luă „la revedere” pentru că era politicoasă şi plecă. Nu mai întâlnise niciodată nişte planete atât de ostile. Era atât de supărată încât trecu val-vârtej pe lângă Venus pe care nu o mai întrebă nimic. Însă auzi vocea ei mieroasă, strigând-o:
– Hei, pitico! Nu vrei să fii satelitul meu?
„Asta-i bună!”, gândi planeta pitică. „Nici aşa rău n-am ajuns! Să intru în slujba uneia dintre nesuferitele astea! Şi nici măcar să nu mă plătească!”
Aşa că nici nu catadicsi să-i răspundă. Apoi, îşi aminti că Saturn îi spusese ceva despre Pluto, o planetă nu cu mult mai mare decât ea. „Poate că aş putea să mă împrietenesc cu Pluto!”, îi veni ei o idee. „Poate că e o planetă pitică la fel ca mine şi n-ar avea nimic împotrivă să ne învârtim împreună pe aceeaşi orbita...”.
Aşa că, planeta rătăcitoare o vizită şi pe Pluto.
– Salut! Tu ce muzica asculţi? o abordă planeta pe Pluto ca pe cineva de vârsta şi de mărimea ei.
– Tu crezi că am timp de pierdut? se răţoi Pluto. Auzi la ea, să ascult muzica! Am treburi mult mai importante.
– Cum ar fi? întrebă curioasă pitica.
– Cum ar fi să le lămuresc pe creaturile numite oameni că sunt o planetă în toată regula, îi explică Pluto. Ştii ce mi-au făcut? După mii de ani m-au retrogradat! M-au trecut în categoria planetelor pitice.
– Şi nu eşti planetă pitică?
– Arât eu a planetă pitică? se înfurie Pluto. Auzi, stârpituro, drept cine mă iei?
– Iartă-mă! Eu n-am vrut! se bâlbâi pitica.
– Dacă n-ai vrut, mai bine taci! i-o reteză jignită Pluto. Şi acum să nu te mai văd pe aici! Poţi să te iei de mână cu oamenii ăia şi să gândiţi la fel despre mine, că pe mine tot nu mă interesează ce credeţi!
„Oamenii?”, tresări pitica. „Poate că n-ar fi rău să trec şi pe la Terra ca să-i dau bineţe!”.
O ultimă încercare pe care era dispusă să o facă pitica pentru a se acomoda în sistemul nostru solar.
Pe măsură ce se apropia de Pământ, constata că această planeta e diferită faţă de celelalte. „E o planeta albastră!”, se miră ea care avea o culoare cenuşie, ca mai toate planetele.
– De ce eşti albastră? a fost prima întrebare pe care pitica i-a adresat-o Pământului.
– Pentru că am mări şi oceane, îi răspunse amabilă Terra. Datorită apei există şi viaţa. Ştii, eu sunt o planetă locuită. Tu nu eşti?
– Nuuu. Eu sunt doar o planetă pitică, recunoscu micuţa. Cum arată oamenii? mai întrebă ea curioasă.
– Cine mai ştie? oftă Pământul care era la rândul ei o planetă destul de în vârstă, iar memoria îi juca renghiuri. Îi port de atâta amar de vreme în spinare şi sinceră să fiu nici măcar nu mai ştiu cu ce se ocupă. De multe ori simt nişte înţepături şi asta înseamnă că sapă după bogăţii naturale, cum ar fi petrolul. Altă dată mă ustură pielea, pardon scoarţa terestra şi cred că e din cauza poluării. Iar când pornesc vreun război, am nişte dureri în toată regula şi nu cred că e de la reumatism. Dar tu ce cauţi în sistemul nostru solar? îşi aminti de pitică Terra, căci de obicei îi plăcea să vorbească despre necazurile ei.
– Sunt o planetă rătăcită şi mi-aş dori să mă stabilesc aici, zise pitica, încurajată de bunavoinţa Terrei.
– Eu n-aş avea nimic împotrivă, dar...
Terra nu mai apucă să termine ce avea de spus, căci între timp oamenii văzuseră planeta pitică apropiindu-se vertiginos de Pământ. Desigur, pentru ei era o ameninţare, aşa că intraseră în panică.
– Un meteorit! Ba nu, o planetă în toată regula! Se va ciocni cu Pământul şi vom muri cu toţii! strigaseră ei.
Apoi, se hotărâseră să o extermine pe pitica, aşa ca lansaseră o rachetă. În timp ce cele două planete stăteau de vorbă cât se poate de paşnic, racheta o lovi pe pitică din plin.
– Am nimerit-o! se bucurau oamenii, de jos, de pe Pământ. Am îndepărtat pericolul!
Micuţa simţi o căldură în tot corpul ei de planetă şi închise ochii. Simţea că-i sosise sfârşitul. Pământul privea înduioşat întreaga scenă, însă nu avea cum să intervină. Îşi promise că-i va pune la punct pe oameni cu câteva cutremure şi alte cataclisme devastatoare, dar uită în clipa imediat următoare, căci, după cum v-am mai spus, era o planeta în vârstă.
Când deschise ochii din nou, pitica se afla în cu totul altă parte. Pământul, dar şi sistemul nostru solar dispăruseră cu desăvârşire. Era într-un alt spaţiu, rătăcind prin întuneric. „Oare am murit?”, se întreba micuţa. „Asta e viaţa de după moarte a planetelor?”.
Atunci observă că întunericul era alungat de o lumină, deşi nu se zărea nicio stea. Îi trebui ceva vreme ca să-şi dea seama că lumina vedea din interiorul ei. Îşi aminti brusc: racheta, căldura aceea puternică pe care o simţise... Se transformase într-un Soare! In timp ce încerca să se obişnuiască cu ideea, descoperi că în jurul ei se învârteau nişte mici corpuri cereşti, fiecare pe orbita sa.
„Sunt planete!”, îşi spuse pitica, străbătută de un fior de bucurie şi de teamă. „Planete pitice. Iar eu sunt steaua lor!”.
Planeta pitică îşi găsise în sfârşit menirea. Nu mai trebuia să rătăcească prin univers în căutarea unei orbite sau a unui nume. Era chiar centrul unui nou sistem solar.
de Adina Popescu
A fost odată o planetă pitică care s-a rătăcit din întâmplare în sistemul nostru solar. Cum adică s-a rătăcit? – mă veţi întreba. În general, planetele nu sunt nişte personaje cu capul în nori şi nu fac altceva decât să se învârtă cu conştiinciozitate în jurul unei stele, ca muştele în jurul unui bec. Ei bine, această planetă pitică pe care puteai să o străbaţi cu piciorul în cel mult o oră se rătăcise fiindcă nu avea un nume şi nici o orbită a sa. Nu ştia cum o cheamă pentru că nu o botezase nici un astronom. Cât despre orbită, acea traiectorie în jurul Soarelui pe care o urmează orice planeta care se respectă, pitica nu-şi amintea să se fi învârtit vreodată pe vreuna. O planetă în vârstă, cu experienţă ar fi spus despre ea că este o aiurită şi ca habar n-are de calea pe care ar trebui să o urmeze în viaţă.
Odată ajunsă în sistemul nostru solar, planeta pitică a fost foarte încântată de ce a văzut.
– Îmi place aici. Nu sunt decât nouă planete, nu e înghesuială. Iar steaua lor pare una prietenoasă... cred că n-ar avea nimic împotrivă să mă învârt in jurul ei! Mi-aş dori să fac parte din acest sistem solar, gândi planeta pitică cu voce tare, dar n-o auzi decât o cometă care trecu pe lângă ea, fără să-i acorde vreo atenţie. De regulă, cometele sunt foarte grăbite.
Apoi, pitica îşi dădu seama că n-ar fi frumos să se stabilească în acel loc, fără să le ceară voie mai înainte celor nouă planete din sistemul solar. Poate chiar şi Soarelui, doar că de el era greu să te apropii fără să te transformi în scrum.
Aşa că se hotărî să stea de vorbă cu Jupiter, cea mai mare planetă dintre toate care părea un soi de şefă. Îşi luă inima în dinţi şi o abordă cu timiditate.
– Vă salut cu respect, îndrăzni pitica. Eu sunt o planetă pitică care s-a rătăcit în spaţiul cosmic... aţi fi de acord să mă primiţi şi pe mine în marea voastră familie? Promit să nu vă deranjez prea tare, îmi voi găsi o orbită care să nu se intersecteze cu ale voastre.
– Ce-ai spus că eşti? o întrebă plină de uimire Jupiter, după care izbucni în râs. O planetă?!
– Da. O planetă pitică, preciză încă o dată nou venita, cu un glas pierit. O planetuţă, daca vreţi...
– Tu, o planetă?! vorbi din nou Jupiter printre hohote de râs. Eu care credeam că eşti un meteorit! Adică o bucată desprinsă dintr-o planetă. Şi chiar mă aşteptam să te faci praf pe suprafaţa mea...
– Dacă vă spun că sunt o planeta, insistă pitica.
– Eşti un meteorit mincinos care se crede planetă! deveni brusc serioasă Jupiter. Tu, să te învârţi în jurul Soarelui nostru? Haide, ia-ţi mai repede tălpăşiţa până nu mă enervez prea tare!
Planeta plecă cu coada între picioare, cum se zice. Încă încrezătoare în steaua ei, se gândi sa-şi încerce norocul la Saturn.
– Bine v-am găsit, măreaţă planeta cu inele! Cât de frumoasă sunteţi! îşi schimbă planeta pitică strategia.
– Cine eşti tu care mă linguşeşti? tună Saturn.
– Sunt o biată planetă pitică care s-a rătăcit în sistemul vostru solar şi ar vrea să vi se alăture... dacă îmi veţi permite, desigur!
Saturn o privi lung pe pitică.
– Ştii ceva? ii spuse într-un târziu Saturn. Şi aşa suntem prea multe. Dacă ar fi după mine ar trebui sa rămânem doar două, eu şi cu Jupiter, cele mai puternice planete. De la Mercur n-am veşti niciodată pentru că e prea departe, Pământul mă enervează că e locuit de nişte oameni ce trimit tot felul de aparate care bâzâie in jurul meu şi-mi fac poze, Venus e prea înfumurată, Marte suferă că e pustie, Neptun este prea tăcută, Uranus prea vorbăreaţă, iar Pluto şi-a cam luat-o în cap în ultimul timp, deşi nu-i cu mult mai mare decât tine. Ce ne mai trebuie încă o planetă în plus? Eu zic să te duci de unde ai venit!
Pitica îşi luă „la revedere” pentru că era politicoasă şi plecă. Nu mai întâlnise niciodată nişte planete atât de ostile. Era atât de supărată încât trecu val-vârtej pe lângă Venus pe care nu o mai întrebă nimic. Însă auzi vocea ei mieroasă, strigând-o:
– Hei, pitico! Nu vrei să fii satelitul meu?
„Asta-i bună!”, gândi planeta pitică. „Nici aşa rău n-am ajuns! Să intru în slujba uneia dintre nesuferitele astea! Şi nici măcar să nu mă plătească!”
Aşa că nici nu catadicsi să-i răspundă. Apoi, îşi aminti că Saturn îi spusese ceva despre Pluto, o planetă nu cu mult mai mare decât ea. „Poate că aş putea să mă împrietenesc cu Pluto!”, îi veni ei o idee. „Poate că e o planetă pitică la fel ca mine şi n-ar avea nimic împotrivă să ne învârtim împreună pe aceeaşi orbita...”.
Aşa că, planeta rătăcitoare o vizită şi pe Pluto.
– Salut! Tu ce muzica asculţi? o abordă planeta pe Pluto ca pe cineva de vârsta şi de mărimea ei.
– Tu crezi că am timp de pierdut? se răţoi Pluto. Auzi la ea, să ascult muzica! Am treburi mult mai importante.
– Cum ar fi? întrebă curioasă pitica.
– Cum ar fi să le lămuresc pe creaturile numite oameni că sunt o planetă în toată regula, îi explică Pluto. Ştii ce mi-au făcut? După mii de ani m-au retrogradat! M-au trecut în categoria planetelor pitice.
– Şi nu eşti planetă pitică?
– Arât eu a planetă pitică? se înfurie Pluto. Auzi, stârpituro, drept cine mă iei?
– Iartă-mă! Eu n-am vrut! se bâlbâi pitica.
– Dacă n-ai vrut, mai bine taci! i-o reteză jignită Pluto. Şi acum să nu te mai văd pe aici! Poţi să te iei de mână cu oamenii ăia şi să gândiţi la fel despre mine, că pe mine tot nu mă interesează ce credeţi!
„Oamenii?”, tresări pitica. „Poate că n-ar fi rău să trec şi pe la Terra ca să-i dau bineţe!”.
O ultimă încercare pe care era dispusă să o facă pitica pentru a se acomoda în sistemul nostru solar.
Pe măsură ce se apropia de Pământ, constata că această planeta e diferită faţă de celelalte. „E o planeta albastră!”, se miră ea care avea o culoare cenuşie, ca mai toate planetele.
– De ce eşti albastră? a fost prima întrebare pe care pitica i-a adresat-o Pământului.
– Pentru că am mări şi oceane, îi răspunse amabilă Terra. Datorită apei există şi viaţa. Ştii, eu sunt o planetă locuită. Tu nu eşti?
– Nuuu. Eu sunt doar o planetă pitică, recunoscu micuţa. Cum arată oamenii? mai întrebă ea curioasă.
– Cine mai ştie? oftă Pământul care era la rândul ei o planetă destul de în vârstă, iar memoria îi juca renghiuri. Îi port de atâta amar de vreme în spinare şi sinceră să fiu nici măcar nu mai ştiu cu ce se ocupă. De multe ori simt nişte înţepături şi asta înseamnă că sapă după bogăţii naturale, cum ar fi petrolul. Altă dată mă ustură pielea, pardon scoarţa terestra şi cred că e din cauza poluării. Iar când pornesc vreun război, am nişte dureri în toată regula şi nu cred că e de la reumatism. Dar tu ce cauţi în sistemul nostru solar? îşi aminti de pitică Terra, căci de obicei îi plăcea să vorbească despre necazurile ei.
– Sunt o planetă rătăcită şi mi-aş dori să mă stabilesc aici, zise pitica, încurajată de bunavoinţa Terrei.
– Eu n-aş avea nimic împotrivă, dar...
Terra nu mai apucă să termine ce avea de spus, căci între timp oamenii văzuseră planeta pitică apropiindu-se vertiginos de Pământ. Desigur, pentru ei era o ameninţare, aşa că intraseră în panică.
– Un meteorit! Ba nu, o planetă în toată regula! Se va ciocni cu Pământul şi vom muri cu toţii! strigaseră ei.
Apoi, se hotărâseră să o extermine pe pitica, aşa ca lansaseră o rachetă. În timp ce cele două planete stăteau de vorbă cât se poate de paşnic, racheta o lovi pe pitică din plin.
– Am nimerit-o! se bucurau oamenii, de jos, de pe Pământ. Am îndepărtat pericolul!
Micuţa simţi o căldură în tot corpul ei de planetă şi închise ochii. Simţea că-i sosise sfârşitul. Pământul privea înduioşat întreaga scenă, însă nu avea cum să intervină. Îşi promise că-i va pune la punct pe oameni cu câteva cutremure şi alte cataclisme devastatoare, dar uită în clipa imediat următoare, căci, după cum v-am mai spus, era o planeta în vârstă.
Când deschise ochii din nou, pitica se afla în cu totul altă parte. Pământul, dar şi sistemul nostru solar dispăruseră cu desăvârşire. Era într-un alt spaţiu, rătăcind prin întuneric. „Oare am murit?”, se întreba micuţa. „Asta e viaţa de după moarte a planetelor?”.
Atunci observă că întunericul era alungat de o lumină, deşi nu se zărea nicio stea. Îi trebui ceva vreme ca să-şi dea seama că lumina vedea din interiorul ei. Îşi aminti brusc: racheta, căldura aceea puternică pe care o simţise... Se transformase într-un Soare! In timp ce încerca să se obişnuiască cu ideea, descoperi că în jurul ei se învârteau nişte mici corpuri cereşti, fiecare pe orbita sa.
„Sunt planete!”, îşi spuse pitica, străbătută de un fior de bucurie şi de teamă. „Planete pitice. Iar eu sunt steaua lor!”.
Planeta pitică îşi găsise în sfârşit menirea. Nu mai trebuia să rătăcească prin univers în căutarea unei orbite sau a unui nume. Era chiar centrul unui nou sistem solar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu