Bacalaureat 2010

Au fost postate modele de subiecte pentru proba orală:
http://subiecte2010.edu.ro/bacalaureat/Modele_de_subiecte/Certificare_competente/

şi scrisă:
http://subiecte2010.edu.ro/bacalaureat/Modele_de_subiecte/Probe_scrise/

Pentru clasa mea! Lista beneficiarilor Bani de liceu

Aveţi postată aici lista cu cei care beneficiază de Bani de liceu în acest an şcolar:
http://www.isjbn.ro/upimg/Lista%20beneficiarilor%20Bani%20de%20liceu%202009-2010.xls

Din "Cercul poeţilor dispăruţi"

"Culege trandafirii cât mai poţi, căci timpul zboară
Şi floarea ce-ţi zâmbeşte azi, mâine o să moară."

Trăiţi clipa!
Faceţi-vă vieţile extraordinare !

Acum veţi învăţa să gândiţi din nou pentru voi înşivă.Veţi învăţa să savuraţi cuvintele şi limba. Nu conteaza ce v-au spus alţii, cuvintele şi ideile pot schimba lumea. Am un mic secret pentru voi. Veniţi mai aproape. Adunaţi-vă !
Nu citim şi nu scriem poezie doar pentru că e drăguţ.
Citim şi scriem poezie pentru că suntem membri ai rasei umane."
Iar rasa umana e plina de pasiune.
Medicină, drept, economie, iniginerie...
Acestea sunt preocupări nobile şi necesare pentru a susţine viaţa.
Dar poezia, frumuseţea, romantismul, dragostea...
Pentru acestea trăim !
Ca să citez din Whitman:
"O, eu; o, viaţă a întrebărilor necontenite
A convoaielor nesfârşite de necredincioşi
A oraşelor pline de proşti.
Ce-i bun în toate astea,
O, eu; o, viaţă ?"
Raspuns: Că eşti aici.
Că există viaţă şi identitate.
Că teatrul vieţii continuă,
şi tu poţi avea replica ta."

Că teatrul vieţii continuă,"
Şi tu poţi avea replica ta."

Care ar fi replica voastră ?"

Lecturi literare clasa a X a

G. Bălăiţă, Lumea în două zile
A Babeti, M. Mihăieş, M. Nedelciu - Femeia în roşu
George Călinescu - Enigma Otiliei
G. Ibrăileanu - Adela
Gib Mihăescu - Donna Alba
Camil Petrescu - Patul lui Procust, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Ştefan Petică - Poezii
Liviu Rebreanu - Pădurea spânzuraţilor, Ion
Mihail Sadoveanu - Creanga de aur

DANS CU O CARTE, de Gabriel Liiceanu

Cum pãtrunde spiritul în lume? Pe ce canale o idee apãrutã în intimitatea mintii cuiva ajunge sã cuprindã lumea - sã o înalte sau sã o distrugã? De aici miracolul cãrtilor: cum pot ele, cu inaparenta lor, sã ne mute din locul în care sîntem? Senzatia cã, o datã intrate în lume, cãrtile lucreazã în clandestinitate. Lor li se potriveste felul în care Hamlet vorbeste despre fantoma tatãlui sãu: old mole, "cîrtitã bãtrînã". Ea scoate la luminã într-un tîrziu rezultatul faptei sale desfãsurate într-o regiune a lumii pe care noi nu o cunoastem. De aceea autorii sînt agentii cei mai secreti ai lumii: nu e limpede nici cum actioneazã ei, nici asupra cui, nici ce rezultate dau; si nici mãcar nu e limpede cã ceea ce se întîmplã în lume e rezultatul nemijlocit al faptei lor. Sigur este doar cã, ascunsi de ochii lumii sau uitati, ei lucreazã pe termen lung. Privite, cãrtile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodatã spre tine. Ca într-o medievalã iubire, tu trebuie, întotdeauna, sã le cauti si sã te duci cãtre ele. Fiinta lor este asteptare purã. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, sã înceapã sã fie? Tãcerea cãrtilor si rugãmintea lor nerostitã. Ele nu-si pot cere "dreptul de a fi deschise". Cãrtile nu fac grevã, pentru a fi citite. Tot ce pot face este sã cearã îndurare din partea cititorului care nu este încã. Cînd privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Rãzboi si pace. Doamnele aliniate, asteptînd, de-a lungul peretelui. Spaima Natasei cã nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenitã a chipului ei, "gata deopotrivã si de deznãdejde si de extaz". Iar apoi, printul Andrei care se apropie si îi propune un "rond de vals". "De cînd te asteptam", pare cã spune Natasa, iar zîmbetul i se iveste pe fatã "în locul lacrimilor ce stãtuserã sã o podideascã". Si, "speriatã si fericitã", îsi sprijinã mîna pe umãrul printului Andrei. Splendid în scena aceasta este cã printul Andrei o descoperã pe Natasa din întîmplare, pentru cã discutia la care participã îl plictiseste si pentru cã, în fond, Bezuhov e cel care-l roagã sã o invite pe Natasa. Ochii printului trecuserã înainte peste ea, fãrã ca el sã o vadã. Ar fi putut tot atît de bine, hotãrîndu-se sã danseze, sã o invite pe verisoara Natasei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasã femeie a Petersburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri deschide balul. Printul o alege deci din întîmplare pe Natasa care asteaptã tremurînd. Dar alegînd-o si dansînd cu ea, Bolkonski descoperã cã, din toate femeile care luau parte la cel mai strãlucitor bal al anului, Natasa, o fetiscanã încã, cu "bratele ei slabe si urîte", era cea mai frumoasã. Ascunsã pînã atunci în multimea indistinctã a doamnelor din sala de bal, frumusetea ei devine dintr-o datã, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilã. Printul, care era, spune Tolstoi, "unul din cei mai buni dansatori ai timpului sãu", o ridicã, prin alegerea lui, pe soclul propriei ei splendori. Abia aleasã si abia dansînd, Natasa devine aparentã în frumusetea ei. Cãrtile aliniate, asteptînd, de-a lungul peretelui. Privirea distratã care trece peste ele, fãrã sã se hotãrascã asupra uneia anume. Apoi mîna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte. îi e totuna unei cãrti în ce împrejurãri va fi deschisã: într-o bibliotecã, într-o chilie, pe masa de studiu de acasã, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important este ca ea sã fie cititã - si, astfel, sã fie mîntuitã de aparenta de simplu obiect rãtãcit printre alte obiecte. Pentru cã oricît de arãtoasã ar fi, cartea nu existã încã în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit si, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume. Splendoarea cãrtii este cã ea nu se impune de la sine. Alãturi de foame, de frig si de eros, nu existã nevoia irepresibilã de a citi. Cartea nu este "cea de toate zilele" - ca pîinea, ca apa, ca hainele. Nu citesti asa cum resimti nevoia de a mînca atunci cînd îti este foame. întîlnirea cu cartea nu are loc în virtutea unui instinct. în fapt, "se poate" si fãrã ea. înseamnã atunci cã "nevoia de carte" e rezultatul unei domesticiri, al unui élévage, al unei "crescãtorii de oameni". Cei care ajung sã aibã nevoie de carte sînt crescuti si antrenati de un "crescãtor" si ei se nasc înãuntrul omenirii asa cum se naste o rasã nouã de cîini sau de cai. Gîndul lui Platon despre neajutorarea cãrtii: o datã aruncatã în lume, ea se desparte de autorul ei si intrã în tãcerea tautologicã a textului; ea nu poate nici sã pledeze în apãrarea adevãratului sens si nici sã se ascundã atunci cînd este cazul. Logosul scris intrã în lume fãrã asistenta tatãlui sãu. Nimeni nu mai este lîngã el pentru a-l putea apãra. Iar autorul, care pare sã vorbeascã prin text, o datã ce s-a despãrtit de el, intrã la rîndul lui în tãcere. Expusã si pãrãsitã, cartea "se miscã în toate directiile" si este obligatã sã suporte tot ceea ce se poate imagina în intervalul dintre un act de iubire si un viol, dintre sensul rãstãlmãcit si suprema inteligentã. "A crede pe cuvînt." - Dacã am putut creste în timp este pentru cã ne-am crezut, unii pe altii, pe cuvînt. Orice carte este un principiu de economie. Ea depoziteazã experienta fãcutã de altul si astfel mã scuteste de reiterarea ei. Cuvintele si-ar pierde rostul dacã fiecare ar trebui sã facã pe cont propriu ceea ce altii au fãcut deja înaintea lui. Dacã am trãi experimentînd la tot pasul în chip originar, atunci vietile noastre ar trebui sã aibã vîrsta omenirii. Si invers, omenirea nu ar fi depãsit niciodatã experienta pe care o face un om într-o viatã, dacã noi nu "am fi crezut pe cuvînt". Pentru a înainta în istorie, oamenii au trebuit sã se creadã pe cuvînt, adicã sã scrie cãrti si sã le citeascã. Prezumtia de bunã-credintã de care beneficiazã fiecare autor. Tocmai pentru cã omenirea a avansat "crezînd pe cuvînt", a minti cu ajutorul cuvîntului scris este un atentat la adresa umanitãtii. Definitii ale cãrtii. De ce citim? Justificarea igienicã (Noica) - Pentru cã nu numai trupul, ci si spiritul poate fi "nespãlat", cititul este un mijloc de a-ti face toaleta în ordinea spiritului. Cartea ca element central în igiena mentalã. Spiritul are si el nevoie de o dietã; el "aratã" dupã cum îl hrãnesti. Cum poti sã te îndobitocesti necitind. Citim pentru cã sîntem fiinte de interval - Tutea: "în afarã de cãrti nu trãiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru cã nu au ratiune, ceilalti pentru cã o au într-o prea mare mãsurã ca sã mai aibã nevoie de mijloace auxiliare de constiintã." Cînd ne reprezentãm spiritul pur cu ajutorul undei si al luminii, noi continuãm sã facem apel la "corporalitate", fiind de fapt incapabili sã întelegem instantaneitatea comunicãrii într-un sistem în care corpul nu existã. Privit de la acest nivel, cuvîntul - scris si vorbit - este o reparatie ingenioasã a stãrii de dizgratie (dar bolovãnos si cãznit, dacã e comparat cu locul de unde am cãzut), iar cãrtile, în raport cu comunicarea divinã, nu sînt decît cîrje improvizate în mersul cãtre un absolut iesit din raza nemijlocirii. Principiul dez-depãrtãrii - "Cartea e un mijloc de a sta de vorbã cu departele tãu" (Noica). - "Cãrtile sînt scrisori mai groase scrise prietenilor" (Jean Paul). în ambele cazuri este vorba de telecomunicatie, de anularea depãrtãrii. Datoritã cãrtii pot sta de vorbã cu cel care nu e lîngã mine. Pot fi contemporan cu un gînditor latin care a trãit cu douã milenii în urmã sau pot sta de vorbã cu cineva care nu s-a nãscut încã. Pot deveni, ca cititor sau autor, contemporan cu omenirea toatã. Sau, datoritã cãrtii, pot sã mã "întîlnesc" cu cineva care locuieste pe cealaltã fatã a planetei. în toate aceste cazuri autorul scrierii si primitorul ei nu se cunosc si, cel mai adesea, ei se întîlnesc venind din lumi si din epoci diferite. Ideea lui Sloterdijk cã umanismul a apãrut ca o telecomunicatie nãscãtoare de prietenie în mediul scrierii. Cultura umanistã este în mod esential epidemie eroticã avînd ca virus cartea. Orice paginã scrisã este o seductie la distantã, o eroticã a depãrtãrii. Toatã cultura Apusului, spune Sloterdijk, este bazatã pe o "postã catenarã". Inaugurali fiind, grecii n-au imaginat niciodatã lucrul la care aveau sã dea nastere. Ei n-au stiut cã sînt la începutul unui lant de "scrisori mai groase" care vor traversa si circumscrie un spatiu spiritual numit Europa. Ei nu stiau cã inventã un continent scriind scrisori prietenilor din Italia si, prin ei, întregii modernitãti. Umanismul se bazeazã pe: Ideea cã spiritul poate fi cultivat (instructie, pedagogie, paidee, educatie etc.). Ideea cã spiritul poate fi depozitat. Metoda de depozitare a spiritului este cartea. "Depozitul de spirit" se numeste bibliotecã. Ideea cã edificiul uman depinde de calitatea cãrãmizii din care e construit. Lumea poate fi deci schimbatã prin modelarea spiritului, prin "iluminarea" lui, asadar prin cãrti. Cãrtile si ideile depozitate în ele devin mijloacele de realizare a sintezei culturale si politice a unei comunitãti si, la limitã, a întregii omeniri. Natiunile moderne asa s-au nãscut: prin "scrisori groase" scrise de o mînã de oameni concetãtenilor lor si prin altii multi, numiti "profesori", care "descifrau semnele iubirii umane peste veacuri" (Sloterdijk). Proiectul umanist este un proiect "culturalist" avînd în centrul sãu cartea. Dezavantajul cãrtii, faptul cã trebuie deschisã (ceea ce, în pofida aparentelor, implicã dupã cum am vãzut un efort considerabil), o face vulnerabilã ca metodã de acoperire a distantelor dintre membrii unei comunitãti. Astãzi distantele dintre oameni nu se mai acoperã prin "scrisori groase", ci prin media, în esentã prin aparate care pot fi "deschise" printr-o simplã apãsare de buton. Sinteza socialã nu mai e astãzi o chestiune de carte, ci de "navigare" pe ecrane, fãrã riscuri si fãrã efort. Proiectul umanist pe care s-a întemeiat istoria Occidentului a luat astãzi sfîrsit. Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, "zappajul", balansul pe internet, pe scurt, dansul cu un ecran. în "lupta" dintre carte si ecran, a decis fiinta lenesã a omului. Sã vorbesti despre carte ca despre o fiintã vie. Altminteri cum ai putea-o iubi? În fond, gînditi-vã ce se întîmplã cu cãrtile: le dorim, le avem, ne bucurãm de ele, ne plictisesc, le pãrãsim, le regãsim, ne pierdem în ele, le îngropãm numele în adîncul nostru si, dacã e nevoie, îl uitãm. Nu asa aratã toate iubirile noastre? Îmi dau seama, recitind aceste note, cã am vorbit despre o vreme cînd cãrtile cresteau oamenii. Epoca aceasta a trecut.




Materialul este preluat de pe http://old.romlit.ro/

Lecturi obligatorii - cls a IX - a

1.Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop
2. Ioan Slavici - Mara
3. Marin Preda - Moromeţii (vol I)
4. Petru Dumitriu - Cronică de familie
5. Gala Galaction - De la noi la Cladova
6. Lucian Blaga-Versuri
7.M. Cărtărescu-Poeme de amor, Poveste adevarata
8.Mihai Eminescu-Versuri
9.Ion Groşan-Caravana cinematografică
10. Octavian Paler-Deşertul pentru totdeauna
11.Simona Popescu-Exuvii
12.Ioan Slavici -Moara cu noroc
13.Mihail Sadoveanu-Hanu Ancuţei (Cealaltă Ancuţă)
14. Ion Luca Caragiale - La hanul lui Mânjoală
15. William Shakespeare - Romeo şi Julieta

Lecturi obligatorii - cls a VI - a

1. Grigore Alexandrescu - Fabule
2. I.L.Caragiale - Momente şi schiţe
3. Petre Dulfu - Poveştile lui Păcală
4. Barbu Delavrancea - Nuvele
5. Calistrat Hogaş - Pe drumuri de munte
6. Costache Negruzzi - Cum am învăţat româneşte
7. Literatură populară - Legende populare româneşti
8. Ion Pillat - Pe Argeş în sus, Satul meu, Poeme într-un vers, Balcic, Florica
9. George Topârceanu - Balade vesele şi triste
10. Ionel Teodoreanu - Uliţa copilăriei
11. Mihail Sadoveanu - Ţara de dincolo de negură
12. Mircea Sântimbreanu - Recreaţia mare

Lecturi obligatorii - cls. a V a

LECTURI OBLIGATORII
PROGRAMUL NAŢIONAL PENTRU DEZVOLTAREA COMPETENŢELOR DE LECTURĂ- LITERATURA ROMÂNĂ -

CLASA a V - a

1. Literatura populară - Basme populare româneşti
2. Vasile Alecsandri - Pasteluri
3 Tudor Arghezi - Cartea cu jucării
4. Ion Creangă - Poveşti şi povestiri
5. Mihai Eminescu - Basme
6. Petre Ispirescu - Basmele românilor
7. Alexandru Mitru - Legendele Olimpului
8. Gellu Naum - Cărţile cu Apolodor
9. Cezar Petrescu - Fram, ursul polar
10. Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunată
11. Marin Sorescu - Unde fugim de-acasă
12. Ioan Slavici - Basme

Anunţ foarte important - CERCUL DE LECTURĂ

Concurs de scriere creativă

Aveţi aici toate datele în legătură cu concursul despre care v-am vorbit:

Dragi membri şi viitori membri ai cercurilor/cluburilor/atelierelor de lectură şi de scriere, elevi de la primară, gimnaziu şi liceu,

Începând cu acest număr vă propunem să participaţi la un concurs de scriere creativă. Adina Popescu, pe care mulţi dintre voi o cunoaşteţi de la „Dilematix”, a scris pentru voi o poveste, Planeta pitică pe care am publicat-o în revistă. Vă propunem să o citiţi, să o discutaţi în cercuri, încercând să desprindeţi mesajul, şi să scrieţi o continuare. Poate să fie o povestire SF, ecologistă, simbolică sau oricum doriţi voi, important este să fiţi convinşi că o dată ce aţi scris-o, ea vă aparţine şi voi aveţi puterea să-i daţi înţelesurile.
Nu uitaţi, orice scriitor serios, înainte de a aborda un anume subiect, se documentează, adică citeşte despre tema respectivă, folosind surse diferite. Noi îţi sugerăm doar una: cartea George şi cheia secretă a universului, scrisă de Lucy şi Stephen Hawking, unul dintre cei mai cunoscuţi fizicieni din întreaga lume şi fiica lui.

Condiţii de participare
a. Poate participa orice elev din clasele III-XII.
b. Textele, în format electronic, atent redactate, cu caractere româneşti, le vom trimite pe adresa redacţiei Revistei cercurilor de lectură, împreună cu o fotografie şi datele voastre (nume, prenume, adresă, vârstă, şcoală şi clasă)
c. Dimensiunile nu vor depăşi două pagini/6000 de caractere (Times New Roman/ mărime/12, spatiu/1).
d. Facultativ, poveştile/povestirile pot fi însoţite de propriile ilustraţii.
d. Termenul pentru trimitere a lucrărilor: 30 octombrie 2009

Premii
Se vor acorda premii şi menţiuni în cărţi, iar numele câştigătorilor vor fi făcute publice în următorul număr al „Revistei cercurilor de lectură”. Cele mai bune texte se vor publica în suplimentul online al revistei. Şi, cine ştie?, poate vor fi citite de editori interesaţi care le vor oferi autorilor şansa de a le publica într-un volum. Aşa încep toate călătoriile, cu paşi mici...
Linkul pentru cartea George şi cheia secretă a universului, de unde puteţi citi câteva pagini: http://www.humanitas.ro/files/media/george-si-cheia2.pdf

În continuare, aici aveţi povestea:
LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Planeta pitică

de Adina Popescu

A fost odată o planetă pitică care s-a rătăcit din întâmplare în sistemul nostru solar. Cum adică s-a rătăcit? – mă veţi întreba. În general, planetele nu sunt nişte personaje cu capul în nori şi nu fac altceva decât să se învârtă cu conştiinciozitate în jurul unei stele, ca muştele în jurul unui bec. Ei bine, această planetă pitică pe care puteai să o străbaţi cu piciorul în cel mult o oră se rătăcise fiindcă nu avea un nume şi nici o orbită a sa. Nu ştia cum o cheamă pentru că nu o botezase nici un astronom. Cât despre orbită, acea traiectorie în jurul Soarelui pe care o urmează orice planeta care se respectă, pitica nu-şi amintea să se fi învârtit vreodată pe vreuna. O planetă în vârstă, cu experienţă ar fi spus despre ea că este o aiurită şi ca habar n-are de calea pe care ar trebui să o urmeze în viaţă.
Odată ajunsă în sistemul nostru solar, planeta pitică a fost foarte încântată de ce a văzut.
– Îmi place aici. Nu sunt decât nouă planete, nu e înghesuială. Iar steaua lor pare una prietenoasă... cred că n-ar avea nimic împotrivă să mă învârt in jurul ei! Mi-aş dori să fac parte din acest sistem solar, gândi planeta pitică cu voce tare, dar n-o auzi decât o cometă care trecu pe lângă ea, fără să-i acorde vreo atenţie. De regulă, cometele sunt foarte grăbite.
Apoi, pitica îşi dădu seama că n-ar fi frumos să se stabilească în acel loc, fără să le ceară voie mai înainte celor nouă planete din sistemul solar. Poate chiar şi Soarelui, doar că de el era greu să te apropii fără să te transformi în scrum.
Aşa că se hotărî să stea de vorbă cu Jupiter, cea mai mare planetă dintre toate care părea un soi de şefă. Îşi luă inima în dinţi şi o abordă cu timiditate.
– Vă salut cu respect, îndrăzni pitica. Eu sunt o planetă pitică care s-a rătăcit în spaţiul cosmic... aţi fi de acord să mă primiţi şi pe mine în marea voastră familie? Promit să nu vă deranjez prea tare, îmi voi găsi o orbită care să nu se intersecteze cu ale voastre.
– Ce-ai spus că eşti? o întrebă plină de uimire Jupiter, după care izbucni în râs. O planetă?!
– Da. O planetă pitică, preciză încă o dată nou venita, cu un glas pierit. O planetuţă, daca vreţi...
– Tu, o planetă?! vorbi din nou Jupiter printre hohote de râs. Eu care credeam că eşti un meteorit! Adică o bucată desprinsă dintr-o planetă. Şi chiar mă aşteptam să te faci praf pe suprafaţa mea...
– Dacă vă spun că sunt o planeta, insistă pitica.
– Eşti un meteorit mincinos care se crede planetă! deveni brusc serioasă Jupiter. Tu, să te învârţi în jurul Soarelui nostru? Haide, ia-ţi mai repede tălpăşiţa până nu mă enervez prea tare!
Planeta plecă cu coada între picioare, cum se zice. Încă încrezătoare în steaua ei, se gândi sa-şi încerce norocul la Saturn.
– Bine v-am găsit, măreaţă planeta cu inele! Cât de frumoasă sunteţi! îşi schimbă planeta pitică strategia.
– Cine eşti tu care mă linguşeşti? tună Saturn.
– Sunt o biată planetă pitică care s-a rătăcit în sistemul vostru solar şi ar vrea să vi se alăture... dacă îmi veţi permite, desigur!
Saturn o privi lung pe pitică.
– Ştii ceva? ii spuse într-un târziu Saturn. Şi aşa suntem prea multe. Dacă ar fi după mine ar trebui sa rămânem doar două, eu şi cu Jupiter, cele mai puternice planete. De la Mercur n-am veşti niciodată pentru că e prea departe, Pământul mă enervează că e locuit de nişte oameni ce trimit tot felul de aparate care bâzâie in jurul meu şi-mi fac poze, Venus e prea înfumurată, Marte suferă că e pustie, Neptun este prea tăcută, Uranus prea vorbăreaţă, iar Pluto şi-a cam luat-o în cap în ultimul timp, deşi nu-i cu mult mai mare decât tine. Ce ne mai trebuie încă o planetă în plus? Eu zic să te duci de unde ai venit!
Pitica îşi luă „la revedere” pentru că era politicoasă şi plecă. Nu mai întâlnise niciodată nişte planete atât de ostile. Era atât de supărată încât trecu val-vârtej pe lângă Venus pe care nu o mai întrebă nimic. Însă auzi vocea ei mieroasă, strigând-o:
– Hei, pitico! Nu vrei să fii satelitul meu?
„Asta-i bună!”, gândi planeta pitică. „Nici aşa rău n-am ajuns! Să intru în slujba uneia dintre nesuferitele astea! Şi nici măcar să nu mă plătească!”
Aşa că nici nu catadicsi să-i răspundă. Apoi, îşi aminti că Saturn îi spusese ceva despre Pluto, o planetă nu cu mult mai mare decât ea. „Poate că aş putea să mă împrietenesc cu Pluto!”, îi veni ei o idee. „Poate că e o planetă pitică la fel ca mine şi n-ar avea nimic împotrivă să ne învârtim împreună pe aceeaşi orbita...”.
Aşa că, planeta rătăcitoare o vizită şi pe Pluto.
– Salut! Tu ce muzica asculţi? o abordă planeta pe Pluto ca pe cineva de vârsta şi de mărimea ei.
– Tu crezi că am timp de pierdut? se răţoi Pluto. Auzi la ea, să ascult muzica! Am treburi mult mai importante.
– Cum ar fi? întrebă curioasă pitica.
– Cum ar fi să le lămuresc pe creaturile numite oameni că sunt o planetă în toată regula, îi explică Pluto. Ştii ce mi-au făcut? După mii de ani m-au retrogradat! M-au trecut în categoria planetelor pitice.
– Şi nu eşti planetă pitică?
– Arât eu a planetă pitică? se înfurie Pluto. Auzi, stârpituro, drept cine mă iei?
– Iartă-mă! Eu n-am vrut! se bâlbâi pitica.
– Dacă n-ai vrut, mai bine taci! i-o reteză jignită Pluto. Şi acum să nu te mai văd pe aici! Poţi să te iei de mână cu oamenii ăia şi să gândiţi la fel despre mine, că pe mine tot nu mă interesează ce credeţi!
„Oamenii?”, tresări pitica. „Poate că n-ar fi rău să trec şi pe la Terra ca să-i dau bineţe!”.
O ultimă încercare pe care era dispusă să o facă pitica pentru a se acomoda în sistemul nostru solar.
Pe măsură ce se apropia de Pământ, constata că această planeta e diferită faţă de celelalte. „E o planeta albastră!”, se miră ea care avea o culoare cenuşie, ca mai toate planetele.
– De ce eşti albastră? a fost prima întrebare pe care pitica i-a adresat-o Pământului.
– Pentru că am mări şi oceane, îi răspunse amabilă Terra. Datorită apei există şi viaţa. Ştii, eu sunt o planetă locuită. Tu nu eşti?
– Nuuu. Eu sunt doar o planetă pitică, recunoscu micuţa. Cum arată oamenii? mai întrebă ea curioasă.
– Cine mai ştie? oftă Pământul care era la rândul ei o planetă destul de în vârstă, iar memoria îi juca renghiuri. Îi port de atâta amar de vreme în spinare şi sinceră să fiu nici măcar nu mai ştiu cu ce se ocupă. De multe ori simt nişte înţepături şi asta înseamnă că sapă după bogăţii naturale, cum ar fi petrolul. Altă dată mă ustură pielea, pardon scoarţa terestra şi cred că e din cauza poluării. Iar când pornesc vreun război, am nişte dureri în toată regula şi nu cred că e de la reumatism. Dar tu ce cauţi în sistemul nostru solar? îşi aminti de pitică Terra, căci de obicei îi plăcea să vorbească despre necazurile ei.
– Sunt o planetă rătăcită şi mi-aş dori să mă stabilesc aici, zise pitica, încurajată de bunavoinţa Terrei.
– Eu n-aş avea nimic împotrivă, dar...
Terra nu mai apucă să termine ce avea de spus, căci între timp oamenii văzuseră planeta pitică apropiindu-se vertiginos de Pământ. Desigur, pentru ei era o ameninţare, aşa că intraseră în panică.
– Un meteorit! Ba nu, o planetă în toată regula! Se va ciocni cu Pământul şi vom muri cu toţii! strigaseră ei.
Apoi, se hotărâseră să o extermine pe pitica, aşa ca lansaseră o rachetă. În timp ce cele două planete stăteau de vorbă cât se poate de paşnic, racheta o lovi pe pitică din plin.
– Am nimerit-o! se bucurau oamenii, de jos, de pe Pământ. Am îndepărtat pericolul!
Micuţa simţi o căldură în tot corpul ei de planetă şi închise ochii. Simţea că-i sosise sfârşitul. Pământul privea înduioşat întreaga scenă, însă nu avea cum să intervină. Îşi promise că-i va pune la punct pe oameni cu câteva cutremure şi alte cataclisme devastatoare, dar uită în clipa imediat următoare, căci, după cum v-am mai spus, era o planeta în vârstă.
Când deschise ochii din nou, pitica se afla în cu totul altă parte. Pământul, dar şi sistemul nostru solar dispăruseră cu desăvârşire. Era într-un alt spaţiu, rătăcind prin întuneric. „Oare am murit?”, se întreba micuţa. „Asta e viaţa de după moarte a planetelor?”.
Atunci observă că întunericul era alungat de o lumină, deşi nu se zărea nicio stea. Îi trebui ceva vreme ca să-şi dea seama că lumina vedea din interiorul ei. Îşi aminti brusc: racheta, căldura aceea puternică pe care o simţise... Se transformase într-un Soare! In timp ce încerca să se obişnuiască cu ideea, descoperi că în jurul ei se învârteau nişte mici corpuri cereşti, fiecare pe orbita sa.
„Sunt planete!”, îşi spuse pitica, străbătută de un fior de bucurie şi de teamă. „Planete pitice. Iar eu sunt steaua lor!”.
Planeta pitică îşi găsise în sfârşit menirea. Nu mai trebuia să rătăcească prin univers în căutarea unei orbite sau a unui nume. Era chiar centrul unui nou sistem solar.

Bine v-am găsit !!!